A fost odată ca niciodată, pe când pădurile încă stăpâneau Lumea-de-Sus și Lumea-de-Jos și mai toate lumile cunoscute la vremea aceea, pe când castelele se pierdeau în miriștea de ferigi uriașe, pe când în fiecare casă trăiau un rege și o regină având câte o curte regală plină de copii, ei bine, pe vremea aceea era deja de mult timp pe lume un Alun bătrân, bătrân. Și acest Alun nu făcuse în viața lui nicio alună, de teama că va fi jefuit de ele când dădeau în copt, cum văzuse el că se întâmplă la alunii mai bătrâni, așa că la ce bun să se obosească. Avea un soi de arțăgoșenie și de încăpățânare de a rămâne sterp. Toate i-ar fi mers după voia inimii, dacă nu s-ar fi pomenit într-o bună zi de primăvară devreme cu pădurarul de la palat și cu încă vreo doi, ce păreau mari învățați, și care măsurau de zor împrejurimile. Își ciuli bine o creangă de nădejde care pricepea graiul oamenilor, și ce află, îl puse tare pe gânduri verzi. Dintr-o dată, deveni mai vorbăreț și toată ziua cicălea creanga interpret:
-Și zi așa, Creangă, vor să facă un drum! întorcea el pe o parte și pe alta frunzucile zimțate pe margini. Și vor să înceapă tăierile la toamnă, zici, repeta el a nu știu a câta oară vestea cea rea.
-Da, bădie, chiar de la toamnă! Și vor începe cu noi că le stăm în drum și suntem un alun sterp, bădie! îi răspundea Creanga, fără menajamente, că doar se știau de când lumea lor. Împărăteasa cea Mare vrea cale de plimbare, că va aduce pe lume un prunc și trebuie drum pentru rădvanele cu invitați de la botezul Prințului. Creanga îl avea drag pe Alun, dar nu-i putea ierta chiar așa de ușor indiferența și faptul de a o fi ținut mereu departe de graiul oamenilor din timpul culesului. Toată știința omenească o învățase pe apucate și pe furiș. Și ce-i plăcea toată forfota aceea gălăgioasă, s-ar fi vrut om.
-Creangă, tu, draga mea, dar oare dacă nu am fi sterp, ne-ar salva? îi mai spunea el frământând un gând verde mieros. Dacă am face și noi niște alune? Ei, ce-ar mai fi?
-Bădie, ar fi ceva, că ar tăia frasinul de colo, că-i strâmb.Îi răspunse Creanga și acesta fu și consimțământul ei de a se înmulți cu crenguțe noi și alune măcar pe o parte, la vară.
Zis și făcut. Din toată strădania lor, pe partea cu Creanga apărură la vreme puzderie de alune, iar pe partea cealaltă, ieși o mândrețe de crenguță. Acuma bădia Alun se și găndea la ce-o fi trebuit să se alunge așa de unul singur în sihăstrie, când toată ziua le auzea, cu drag, sporovăind pe Creanga și pe Crenguță aflată la primele ei lecții de viață. Ba mai mult, Zâna cea Verde, nașa ei, îi făcu darul ca noaptea să poată lua trup de fată, să vorbească graiul oamenilor și să colinde alunișul cu celelalte făpturi ale crângului, iar la 18 ani, să devină, de va vrea, om în carne și oase. Avea pesemne vreun plan bine ticluit
Anii se scurseră altfel. De-acuma și drumul se lungea frumos și pe la umbra lor, iar trecătorii aduceau cu ei vorbe noi, obiceiuri noi, bucurii și tristeți. Prințul însuși, care crescuse și se făcuse un flăcău de mai mare dragul, venea zilnic pe-acolo pentru a regăsi cărarea spre poiana unde își făcea exercițiile de tras cu arcul. Trecerea Prințului în sus și în jos deveniră momentele din zi cele mai așteptate de Crenguța. Îl privea cu drag și își ciulea urechea să înțeleagă ce își vorbea cu ceilalți însoțitori. Și, cum moștenise de la bătrânul Alun darul țanțoșeniei și al șotiilor, de câte ori trecea Prințul îi înhăța tricornul panașat, trântindu-i-l la pământ, spre hazul tovarășilor de arme și spre necazul Prințului. Așa ceva nu se putea trece cu vederea. Prințul își puse în gând să-i facă de petrecanie Crenguței buclucașe și dădu poruncă tare pădurarului s-o taie și să-i facă din ea un arc nou.
-Du-te degrabă și până-n seară să mântuiești treaba! Te-ai dus?
-Am și venit, Măria-Ta, răspunse pădurarul dornic să-i fie pe plac Prințului.Și pădurarul se și duse la locul știut cu un topor pe măsură, apoi, fără a mai socoti prea mult tăie Crenguța.
Vai și amar pe scoarța Bădiei Alun și pe a bietei Crengi. Sevă lăptoasă și grea lăcrămau la vederea fetei lor dragi frântă de la trunchi. Își îndoiau de durere goasă tulpina până la pământ ca de cea mai grozavă furtună, șuierul vântului cel mai năpraznic nu putea acoperi bocetul lor. Toate Curtile Regale aveau un copil, toate bordeiele aveau un suflet, numai sufletul lor se rupse. Atunci Creanga, cu înmiite puteri blestemă:
-Să n-ai liniste, Prințe, până n-ai să îi dai viața înapoi! Să nu te aline nimic de pe lumea asta, până n-oi avea iubirea ei. Și când vei avea-o, să nu fie a ta!Să simți și tu durerea pe care o simțim noi astăzi. Așa zise Creanga bocindu-și amarnic singura fiică ce-o avusese. Oamenii i-au adus alinarea și știința și tot oamenii îi luară ce avea mai drag.
Simțim că va urma…
