Tag Archives: basme pentru copii

Creanga de Alun – a doua carte

Din Crenguța, armurierul regal se întrecuse în a face un arc frumos ornamentat, de mai mare dragul și Printul era bucuros acum că scăpase de umilirea zilnică. Își petrecea arcul pe după umăr și tolba cu săgeți, își chema camarazii și hăitașii și o ținea tot într-o vânătoare și-o petrecere. Dar când mâinile lui de voinic prindeau lemnul fin al arcului, în sufletul său apărea o neliniște grea, dar și dulce, cum nu mai simțea în alte momente. Serile, obosit de hălăduiala de peste zi, așeza arcul în cuiul din odaia sa și nu adormea până nu mai mângâia o dată, ca o palidă părere, trupul fin al acestuia. După ce Prințul adormea, Crenguța se slobozea ușor din cui, rostea rugăciunea învățată de la nașa sa, Zâna cea Verde, și se transforma într-o mândrețe de fecioară. Mergea tipti, tiptil, până la patul princiar, se așeza în genunchi, ca pentru rugăciune, și îi șoptea ușor, cu lacrimi fierbinți:

-Iartă-mă, dragul meu, eu nu îți mai pot spune te iubesc! Mi-ai luat graiul de alun și de om și m-ai făcut un trup de arc. Îți simt bătăile inimii și îți văd focul din priviri când iei ținta, îți simt brațele voinice pe trupul meu, dar nu-ti mai pot spune te iubesc!

În fiecare seară, Crenguța cobora la patul prințului cu trup de fată și în fiecare seară își plângea iubirea și viața pierdute prin tăiere. În fiecare dimineață, Prințul se trezea cu un dor de nespus și de necuprins față de o ființă ce îi apărea în vis, atât de familiară și totuși atât de necunoscută. Îți prindea arcul de-a lungul pieptului și pleca în tovărășia prietenilor săi, dar nu cu veselia de altădată. Și așa se scurse bucuria din el, că, într-o bună zi, nu mai vru să iasă deloc din odaia sa și căzu la pat, bolnav de o boală adâncă și neștiută. Îi intrase în cap că nopțile venea la căpătâiul său cea mai aleasă făptură de pe lume. Puse, așadar, toți paznicii împărăției și cei mai aleși soldați să scotocească prin toate cotloanele palatului și prin împrejurimi. Dădu poruncă de pază strașnică, dar oricât se străduiră toți, nu aflară nimic. Prințul nu voia nici în ruptul capului să înțeleagă că e doar închipuirea sa. Se împuțina din zi în zi și Împărăteasa începu a crede că îl va pierde. Ea chemă în taină un vrăjitor bătrân și îl puse să caute în ascuns ce-ar putea fi cu Prințul. Din cauza vânzolelii iscate de boala Prințului, Crenguța venea mai rar la el în chip de fată, fiindcă nu avea voie să fie văzută de chip de om până la 18 ani, după cum îi spusese Zâna cea Verde. Dar într-o noapte, când nu-și mai struni dorul, se dădu jos din cui, tocmai când bătrânul vrajitor iscodea prin gaura cheii de la iatac! Văzu nelămurit un trup de fată coborât din cui și dădu fuga la Împărătesă. Simțind pas ușor, fata se transformă la loc în arc, dar, în grabă, își uită imineii de mătase verde la capătul patului iubitului ei.

-Măria-Ta, spuse el dând străjile în lături din calea sa! Măria-Ta, am dat de capătul bolii Prințului! E stăpânit de demonul din arcul de alun! Trebuie ars, Măria-Ta, degrabă și de mâinile lui! Auzind acestea, Împărăteasa își chemă suita și porniră spre apartamentele Prințului. De cum intră, se și duse să își ia odorul în brațe ș printre suspinele de bucuria apropiatei însănătoșiri, îi spuse:

-Dragul meu, ești fermecat de duhul din arcul de alun. Noi te vom susține ușor de brațe, iar tu, dragul mamei, să arunci cu mâna ta arcul cel blestemat în foc.

-Mamă, nu mă urgisi, mamă, nu mă îndemna să arunc în flăcări ce am mai drag. Cum să aibă suflet arcul de alun. E arma mea cea mai de preț. Cum să fie duh necurat?

Atunci, Împărăteasa, dădu poruncă slugilor să dea arcul jos din cui. Îl ridicară pe Prinț cu forța poruncii care nu poate fi încălcată, îl duseră în fața șemineului din odaie, îi îndesară arcul în mâini, apoi îi făcură vânt, cu mâinile Prințului drept în foc. Flăcări înalte se ridicară și dintre ele se zărea acum deslușit trupul fin al unei fete de o neasemuită frumusețe, care arse într-o clipită. Văzând-o, Prințul știu că e fata lui din vis, dar și mai dureros era că acum își dădea seama că o ucisese a doua oară, fiindcă abia acum înțelesese că nu îl necăjea o simplă crenguță de alun, ci făptura cea mai dragă din toată viața sa. Simți acum durerea pe care o simțiră părinții Crenguței, când dăduse porunca de a fi tăiată. Alungă toată viermuiala din odaie cu ultimele forțe,închise ca la un mormânt ușile în urma lor, apoi cu geamăt de durere  de suflet nespusă, alergă spre foc. Scurmă cu mâinile cenușa, o adună în căușul palmelor și, când vru să o ducă spre piept, simți un mic ciot de lemn ars. Avea acum în mâini o rămășiță de Crenguță. Se așeză pe marginea patului, deznădăjduit din cale afară. Privind pieziș zări imineii fetei și depuse cenușa ei acolo ca pe cel mai de preț odor.

A doua zi, plecă asemenea unui om frânt de tot spre crângul de aluni. Știa prea bine unde să meargă să o ducă pe această Crenguță. Poposi la poalele alunului bătrân și înfipse în pământ frântura de arc arsă. O acoperi cu cenușa, apoi așeză aproape imineii de matase verde. Plânse amarnic, ignorând crengile de alun care îi zdreleau trupul. Stia că își merită soarta.

În fiecare zi se ducea Printul la mormântul iubitei sale și în fiecare zi lacrimile sale cădeau pe pământul de lângă iminei. Trecură astfel luni de-a rândul, până când, într-o bună zi, găsi răsărit la locul stiut un lăstar crud de alun. Pentru el nu putea fi mai mare bucuria. Era prima dată după atâta timp când plângea de fericire. Dădu poruncă să se împrejmuiască locul și să fie păzit zi și noapte. El însuși veghea ca porunca să fie îndeplinită temeinic. Apoi, într-o noapte cu lună ca un corn, veghea lui fu curmată de o făptură ce îi răsări din spate și îi prinse ochii cu palmele. Simți în nări mirosul de arc nou de alun și știu cine e.

Vezi bine că Zâna cea Verde se îndurase de chinurile lui și îl iertă, dându-i fata după care tânjise și suferise atât de mult. Ba mai mult, tot acum Zâna iertă o farsă făcută mai de mult de Alun, pe vremea când Zâna era tânără și nu îi ieseau așa bine vrăjile.

Și când se îmbrățișară Prințul și Crenguța, odată și plesni alunul cel bătrân și se tranformă într-un palat cum nu se mai văzuse pe acolo. Iar în prag, îi așteptau pe cei doi miri, Împăratul Alunilor și Împărăteasa Creanga. Și au făcut o nuntă mare ca în povești care a ținut trei săptămâni încheiate, iar eu m-am grăbit să ajung la Șoseta cu Povești să vă spun și vouă povestea Crengii de Alun.

_______________________________________________________

                                   Citește și Creanga de Alun – prima carte

Creanga de Alun – prima carte

A fost odată ca niciodată, pe când pădurile încă stăpâneau Lumea-de-Sus și Lumea-de-Jos și mai toate lumile cunoscute la vremea aceea, pe când castelele se pierdeau în miriștea de ferigi uriașe, pe când în fiecare casă trăiau un rege și o regină având câte o curte regală plină de copii, ei bine, pe vremea aceea era deja de mult timp pe lume un Alun bătrân, bătrân. Și acest Alun nu făcuse în viața lui nicio alună, de teama că va fi jefuit de ele când dădeau în copt, cum văzuse el că se întâmplă la alunii mai bătrâni, așa că la ce bun să se obosească. Avea un soi de arțăgoșenie și de încăpățânare de a rămâne sterp. Toate i-ar fi mers după voia inimii, dacă nu s-ar fi pomenit într-o bună zi de primăvară devreme cu pădurarul de la palat și cu încă vreo doi, ce păreau mari învățați, și care măsurau de zor împrejurimile. Își ciuli bine o creangă de nădejde care pricepea graiul oamenilor, și ce află, îl puse tare pe gânduri verzi. Dintr-o dată, deveni mai vorbăreț și toată ziua cicălea creanga interpret:

-Și zi așa, Creangă, vor să facă un drum! întorcea el pe o parte și pe alta frunzucile zimțate pe margini. Și vor să înceapă tăierile la toamnă, zici, repeta el a nu știu a câta oară vestea cea rea.

-Da, bădie, chiar de la toamnă! Și vor începe cu noi că le stăm în drum și suntem un alun sterp, bădie! îi răspundea Creanga, fără menajamente, că doar se știau de când lumea lor. Împărăteasa cea Mare vrea cale de plimbare, că va aduce pe lume un prunc și trebuie drum pentru rădvanele cu invitați de la botezul Prințului. Creanga îl avea drag pe Alun, dar nu-i putea ierta chiar așa de ușor indiferența și faptul de a o fi ținut mereu departe de graiul oamenilor din timpul culesului. Toată știința omenească o învățase pe apucate și pe furiș. Și ce-i plăcea toată forfota aceea gălăgioasă, s-ar fi vrut om.

-Creangă, tu, draga mea, dar oare dacă nu am fi sterp, ne-ar salva? îi mai spunea el frământând un gând verde mieros. Dacă am face și noi niște alune? Ei, ce-ar mai fi?

-Bădie, ar fi ceva, că ar tăia frasinul de colo, că-i strâmb.Îi răspunse Creanga și acesta fu și consimțământul ei de a se înmulți cu crenguțe noi și alune măcar pe o parte, la vară.

Zis și făcut. Din toată strădania lor, pe partea cu Creanga apărură la vreme puzderie de alune, iar pe partea cealaltă, ieși o mândrețe de crenguță. Acuma bădia Alun se și găndea la ce-o fi trebuit să se alunge așa de unul singur în sihăstrie, când toată ziua le auzea, cu drag, sporovăind pe Creanga și pe Crenguță aflată la primele ei lecții de viață. Ba mai mult, Zâna cea Verde, nașa ei, îi făcu darul ca noaptea să poată lua trup de fată, să vorbească graiul oamenilor și să colinde alunișul cu celelalte făpturi ale crângului, iar la 18 ani, să devină, de va vrea, om în carne și oase. Avea pesemne vreun plan bine ticluit

Anii se scurseră altfel. De-acuma și drumul se lungea frumos și pe la umbra lor, iar trecătorii aduceau cu ei vorbe noi, obiceiuri noi, bucurii și tristeți. Prințul însuși, care crescuse și se făcuse un flăcău de mai mare dragul, venea zilnic pe-acolo pentru a regăsi cărarea spre poiana unde își făcea exercițiile de tras cu arcul. Trecerea Prințului în sus și în jos deveniră momentele din zi cele mai așteptate de Crenguța. Îl privea cu drag și își ciulea urechea să înțeleagă ce își vorbea cu ceilalți însoțitori. Și, cum moștenise de la bătrânul Alun darul țanțoșeniei și al șotiilor, de câte ori trecea Prințul îi înhăța tricornul panașat, trântindu-i-l la pământ, spre hazul tovarășilor de arme și spre necazul Prințului. Așa ceva nu se putea trece cu vederea. Prințul își puse în gând să-i facă de petrecanie Crenguței buclucașe și dădu poruncă tare pădurarului s-o taie și să-i facă din ea un arc nou.

-Du-te degrabă și până-n seară să mântuiești treaba! Te-ai dus?

-Am și venit, Măria-Ta, răspunse pădurarul dornic să-i fie pe plac Prințului.Și pădurarul se și duse la locul știut cu un topor pe măsură, apoi, fără a mai socoti prea mult tăie Crenguța.

Vai și amar pe scoarța Bădiei Alun și pe a bietei Crengi. Sevă lăptoasă și grea lăcrămau la vederea fetei lor dragi frântă de la trunchi. Își îndoiau de durere goasă tulpina până la pământ ca de cea mai grozavă furtună, șuierul vântului cel mai năpraznic nu putea acoperi bocetul lor. Toate Curtile Regale aveau un copil, toate bordeiele aveau un suflet, numai sufletul lor se rupse. Atunci Creanga, cu înmiite puteri blestemă:

-Să n-ai liniste, Prințe, până n-ai să îi dai viața înapoi! Să nu te aline nimic de pe lumea asta, până n-oi avea iubirea ei. Și când vei avea-o, să nu fie a ta!Să simți și tu durerea pe care o simțim noi astăzi. Așa zise Creanga bocindu-și amarnic singura fiică ce-o avusese. Oamenii i-au adus alinarea și știința și tot oamenii îi luară ce avea mai drag.

Simțim că va urma…