Din Crenguța, armurierul regal se întrecuse în a face un arc frumos ornamentat, de mai mare dragul și Printul era bucuros acum că scăpase de umilirea zilnică. Își petrecea arcul pe după umăr și tolba cu săgeți, își chema camarazii și hăitașii și o ținea tot într-o vânătoare și-o petrecere. Dar când mâinile lui de voinic prindeau lemnul fin al arcului, în sufletul său apărea o neliniște grea, dar și dulce, cum nu mai simțea în alte momente. Serile, obosit de hălăduiala de peste zi, așeza arcul în cuiul din odaia sa și nu adormea până nu mai mângâia o dată, ca o palidă părere, trupul fin al acestuia. După ce Prințul adormea, Crenguța se slobozea ușor din cui, rostea rugăciunea învățată de la nașa sa, Zâna cea Verde, și se transforma într-o mândrețe de fecioară. Mergea tipti, tiptil, până la patul princiar, se așeza în genunchi, ca pentru rugăciune, și îi șoptea ușor, cu lacrimi fierbinți:
-Iartă-mă, dragul meu, eu nu îți mai pot spune te iubesc! Mi-ai luat graiul de alun și de om și m-ai făcut un trup de arc. Îți simt bătăile inimii și îți văd focul din priviri când iei ținta, îți simt brațele voinice pe trupul meu, dar nu-ti mai pot spune te iubesc!
În fiecare seară, Crenguța cobora la patul prințului cu trup de fată și în fiecare seară își plângea iubirea și viața pierdute prin tăiere. În fiecare dimineață, Prințul se trezea cu un dor de nespus și de necuprins față de o ființă ce îi apărea în vis, atât de familiară și totuși atât de necunoscută. Îți prindea arcul de-a lungul pieptului și pleca în tovărășia prietenilor săi, dar nu cu veselia de altădată. Și așa se scurse bucuria din el, că, într-o bună zi, nu mai vru să iasă deloc din odaia sa și căzu la pat, bolnav de o boală adâncă și neștiută. Îi intrase în cap că nopțile venea la căpătâiul său cea mai aleasă făptură de pe lume. Puse, așadar, toți paznicii împărăției și cei mai aleși soldați să scotocească prin toate cotloanele palatului și prin împrejurimi. Dădu poruncă de pază strașnică, dar oricât se străduiră toți, nu aflară nimic. Prințul nu voia nici în ruptul capului să înțeleagă că e doar închipuirea sa. Se împuțina din zi în zi și Împărăteasa începu a crede că îl va pierde. Ea chemă în taină un vrăjitor bătrân și îl puse să caute în ascuns ce-ar putea fi cu Prințul. Din cauza vânzolelii iscate de boala Prințului, Crenguța venea mai rar la el în chip de fată, fiindcă nu avea voie să fie văzută de chip de om până la 18 ani, după cum îi spusese Zâna cea Verde. Dar într-o noapte, când nu-și mai struni dorul, se dădu jos din cui, tocmai când bătrânul vrajitor iscodea prin gaura cheii de la iatac! Văzu nelămurit un trup de fată coborât din cui și dădu fuga la Împărătesă. Simțind pas ușor, fata se transformă la loc în arc, dar, în grabă, își uită imineii de mătase verde la capătul patului iubitului ei.
-Măria-Ta, spuse el dând străjile în lături din calea sa! Măria-Ta, am dat de capătul bolii Prințului! E stăpânit de demonul din arcul de alun! Trebuie ars, Măria-Ta, degrabă și de mâinile lui! Auzind acestea, Împărăteasa își chemă suita și porniră spre apartamentele Prințului. De cum intră, se și duse să își ia odorul în brațe ș printre suspinele de bucuria apropiatei însănătoșiri, îi spuse:
-Dragul meu, ești fermecat de duhul din arcul de alun. Noi te vom susține ușor de brațe, iar tu, dragul mamei, să arunci cu mâna ta arcul cel blestemat în foc.
-Mamă, nu mă urgisi, mamă, nu mă îndemna să arunc în flăcări ce am mai drag. Cum să aibă suflet arcul de alun. E arma mea cea mai de preț. Cum să fie duh necurat?
Atunci, Împărăteasa, dădu poruncă slugilor să dea arcul jos din cui. Îl ridicară pe Prinț cu forța poruncii care nu poate fi încălcată, îl duseră în fața șemineului din odaie, îi îndesară arcul în mâini, apoi îi făcură vânt, cu mâinile Prințului drept în foc. Flăcări înalte se ridicară și dintre ele se zărea acum deslușit trupul fin al unei fete de o neasemuită frumusețe, care arse într-o clipită. Văzând-o, Prințul știu că e fata lui din vis, dar și mai dureros era că acum își dădea seama că o ucisese a doua oară, fiindcă abia acum înțelesese că nu îl necăjea o simplă crenguță de alun, ci făptura cea mai dragă din toată viața sa. Simți acum durerea pe care o simțiră părinții Crenguței, când dăduse porunca de a fi tăiată. Alungă toată viermuiala din odaie cu ultimele forțe,închise ca la un mormânt ușile în urma lor, apoi cu geamăt de durere de suflet nespusă, alergă spre foc. Scurmă cu mâinile cenușa, o adună în căușul palmelor și, când vru să o ducă spre piept, simți un mic ciot de lemn ars. Avea acum în mâini o rămășiță de Crenguță. Se așeză pe marginea patului, deznădăjduit din cale afară. Privind pieziș zări imineii fetei și depuse cenușa ei acolo ca pe cel mai de preț odor.
A doua zi, plecă asemenea unui om frânt de tot spre crângul de aluni. Știa prea bine unde să meargă să o ducă pe această Crenguță. Poposi la poalele alunului bătrân și înfipse în pământ frântura de arc arsă. O acoperi cu cenușa, apoi așeză aproape imineii de matase verde. Plânse amarnic, ignorând crengile de alun care îi zdreleau trupul. Stia că își merită soarta.
În fiecare zi se ducea Printul la mormântul iubitei sale și în fiecare zi lacrimile sale cădeau pe pământul de lângă iminei. Trecură astfel luni de-a rândul, până când, într-o bună zi, găsi răsărit la locul stiut un lăstar crud de alun. Pentru el nu putea fi mai mare bucuria. Era prima dată după atâta timp când plângea de fericire. Dădu poruncă să se împrejmuiască locul și să fie păzit zi și noapte. El însuși veghea ca porunca să fie îndeplinită temeinic. Apoi, într-o noapte cu lună ca un corn, veghea lui fu curmată de o făptură ce îi răsări din spate și îi prinse ochii cu palmele. Simți în nări mirosul de arc nou de alun și știu cine e.
Vezi bine că Zâna cea Verde se îndurase de chinurile lui și îl iertă, dându-i fata după care tânjise și suferise atât de mult. Ba mai mult, tot acum Zâna iertă o farsă făcută mai de mult de Alun, pe vremea când Zâna era tânără și nu îi ieseau așa bine vrăjile.
Și când se îmbrățișară Prințul și Crenguța, odată și plesni alunul cel bătrân și se tranformă într-un palat cum nu se mai văzuse pe acolo. Iar în prag, îi așteptau pe cei doi miri, Împăratul Alunilor și Împărăteasa Creanga. Și au făcut o nuntă mare ca în povești care a ținut trei săptămâni încheiate, iar eu m-am grăbit să ajung la Șoseta cu Povești să vă spun și vouă povestea Crengii de Alun.
_______________________________________________________
Citește și Creanga de Alun – prima carte
