Tag Archives: basm

Revărsatul Zorilor (fragment)

[..]
Era încă întuneric beznă când ceasul deșteptător, cu stele verzi care cântau și zburdau, se auzi în liniștea adâncă a iatacului, chiar deasupra creștetului zânei, rupând întunericul în bucățele mici ca de confetti și, în același timp, dând drumul unei gâlgâieli de note alandala:
-Nu mai dormi, puișor, /raze se-adună-n pridvor /și din grădină prin geam,/ sosi-vor zorile-n calm!/ Trezește-te, Dis-De-Dimineață,/ acum,/ cât nu-i încă nimeni pe drum,/trezește-te, hai nu mai sta, /lumina să curgă din mâna ta!/ La, la, la , lalala!
Frumoasa domniță a luminii își întinse brațele deasupra-i și atinse somnoroasă câteva steluțe rătăcite care nu avuseseră încă timp să revină în orologiul muzicalo-teatral. Ar mai fi dormit măcar până dispărea ultima steluță, dar nu-și putea permite. Bătu de trei ori din palme și, înaintea ei, se înfățișă plutind, ceaslovul greu al Calendarului Sărbătorilor Perfecte, deschis exact la pagina cu acea zi și o voce suavă începu să recite:
-A Doua Zi de Bal fi-va  astăzi, măiastră Crăiasă A Dis-Dimineților! Dar iată, aici, mai jos de-al însemnării picior, scrie că-l vei întâlni pe Risipitor!
Nici nu apucă bine Calendarul să debiteze programul zilei, că în mintea, dar mai ales în sufletul zânei, năvăliră, ca niște cascade de alune Cu cele trei dorințe ale Cenușăresei, toate imaginile de cu o zi înainte.
“Vai, dar ea îl cunoscuse pe Risipitor încă de ieri!!!”  Simpla amintire a întâlnirii dezlănțui un adevărat carusel de întămplări în încăperea plină de nimicuri utile și inutile ale zânei. Apăru un gondolier și dispăru, sertarele se deschideau și se închideau bezmetic, oglinda de Vedenia se învârtea de nebună în jurul propriei axe, apăru iar godolierul cu tot cu gondolăăă!, dar dispăru din nou, că nu avea loc de  acvariul cu toți peștișorii de aur din lume, deciși să se adreseze zânei chiar azi. Când vacarmul era în toi, intră Marie, speriată ca de ultima apariție a Dragonului Cenușiu. Cu părul vâlvoi și cu ochii cârpiți de somn, prinse de urechi oglinda cu o mâna și acvariul cu cealaltă.
Apoi cu un picior trânti vreo două sertare, iar cu altul împinse dulapul cu rochiile prețioase. Din vârful baldachinului, zâna se mira cum putea face Marie toate astea fără să aibă măcar un pic de magie. Dădu să râdă, când apăru a treia oară gondolierul. Supărată, Marie îl apucă de un colț al tricoului vărgat, cu gând să îl arunce de unde a venit, când auzi glasul moale al zânei:
-Lasă-l, Marie, poate ne cântă ceva… Dar nici nu apucă zâna să  termine ce gândise , că gândul se și materializă, tam-nesam, iar cele două îl și auziră pe gondolier cântând cu glasul fermecător:
În vers catalectic iubirea cheamă
Risipitorul de Aur din visu-mi,
Pe podețul străjuit de alyssumi,
Din Valea Cetățuiei Fără Seamă.
În ritmul duios de endecasilab
Să îmi cuprindă talia din văluri,
Luând nesfârșitele mele doruri
Prizoniere în lampa de prinț arab.
Cu fruntea cuminte pe piept de aur,
Asculta-voi pierdută șoapte de-amor,
Cu sufletul prins de o coajă de nor
Ce străbate Constelația Taur.
Să mi-l aducă apoi, încet, pe mal
Și să culeagă din ochii mei mărgean,
Cum plaja îl jefuiește pe Ocean,
Sechestrând dulce comorile din val.
Marie asculta prostită! De unde știa gondolierul de endecasilab! Și,deodată, se și pocni cu palma peste frunte. Privind la zână și îndreptând degetul arătător spre ea, zbieră cu o falcă în cer și cu una-n pământ:
-Să nu-mi spui că ești melancolică tocmai astăzi, când avem atâta treabă! și o bănuială tulbure prinse viață în mintea lui Marie!  Sper că ieri nu te-ai arătat alaiului ducelui, nu-i așa?
Zâna ar mai fi ascultat un sonet, două, dar vocea aproape lătrată a lui Marie îl făcu stană de piatră pe godolierul surprins cu gura căscată, tocmai când începea al doilea sonet. Brusc, toate reveniră la cursul lor firesc. Nu era pic de timp de pierdut .  Mai ales că zâna nici nu se gândea să rateze întâlnirea secretă cu Risipitorul, la care avea nevoie iar de serviciile doamnei sale de companie, așa că nu trebuia să o scoată pe Marie din sărite. Nu. Sub nicio formă, nu!
Bătu, serioasă, din nou din palme, de doar două ori, semnal pentru scara din lemn de cireș că se putea apropia de patul cu baldachin, care era la vreo, hăt!, 10 prăjini în înaltul iatacului, pentru că trena de la cămașa de noapte a zânei era foarte lungă. Cam cât Calea Lactee văzută de departe, cu toate roiurile de stele, lună, luceferi, meteoriți, găuri negre și altele văzute și nevăzute de pe cer. Și, când zâna se dădea jos din pat, toate acestea trebuia să se vadă frumos, dar și să se păstreze în ordine, să nu se întâmple vreun cataclism cosmic.
 Așa că Dis-De-Dimineață se ridică majestuos din patul din înalturi, își scutură cu delicatețe părul tuns scurt din cauza vârtejurilor, apoi de sub văluri de dantele, apăru piciorul ei frumos de un alb dulce ca petala de măr, care poposi pe prima treaptă a scării de cireș… Apoi pe a doua treaptă…, apoi pe a treia… și,… pe măsură ce zâna cobora,… dincolo de geam apăreau treptat,… treptat,… zorile, după cum pășea Dis-De-Dimineață, ușurel, pe treptele de cireș. Iar, când zâna coborî a treisprezecea treaptă și poposi pe pavimentul vechiului iatac, pe cer apăru prima rază trandafirie de soare.
-Bună dimineața, Tuturor! zise zâna, întinzând mîinile spre Răsărit! Flori să vă răsară înainte și flori să vă crească în urmă!
Mă rog, asta era formula pentru cele cinci luni de vară, fiindcă pentru celelalte anotimpuri erau alte formule potrivite.
-Și nu uita, Dis-De-Dimineață, îndemnul pentru soldati și marinari! Adăugă Marie, cu interes, în timp ce îi pregătea zânei cada cu  baia de flori de iasomie și caprifoi.
-Că bine zici, Marie, spuse zâna prefăcându-se că nu pricepe. O zi bună, domnilor! Cu defilare, la program! Semn că se putea schimba garda de noapte a palatului.
Acum, că primele sarcini ale dimineții se sfârșiseră, Dis-De-Dimineață se putea duce să se îmbăieze. Coborârea din patul cu baldachin presupunea popasul lunii, stelelor,constelațiilor și a tuturor celorlalte făpturi ale cerului nopții pe tavanul iatacului zânei, care corespundea cu exactitate înscrisurilor de pe Firmament. Așa că atunci când ajungea pe podea, zâna avea întregul trup deposedat de veșmintele lumii de noapte, ca după îmbăiere, să îmbrace rochia prețioasă a timpului de zi.
[...]  Citește și Mărul Pitic

Creanga de Alun – prima carte

A fost odată ca niciodată, pe când pădurile încă stăpâneau Lumea-de-Sus și Lumea-de-Jos și mai toate lumile cunoscute la vremea aceea, pe când castelele se pierdeau în miriștea de ferigi uriașe, pe când în fiecare casă trăiau un rege și o regină având câte o curte regală plină de copii, ei bine, pe vremea aceea era deja de mult timp pe lume un Alun bătrân, bătrân. Și acest Alun nu făcuse în viața lui nicio alună, de teama că va fi jefuit de ele când dădeau în copt, cum văzuse el că se întâmplă la alunii mai bătrâni, așa că la ce bun să se obosească. Avea un soi de arțăgoșenie și de încăpățânare de a rămâne sterp. Toate i-ar fi mers după voia inimii, dacă nu s-ar fi pomenit într-o bună zi de primăvară devreme cu pădurarul de la palat și cu încă vreo doi, ce păreau mari învățați, și care măsurau de zor împrejurimile. Își ciuli bine o creangă de nădejde care pricepea graiul oamenilor, și ce află, îl puse tare pe gânduri verzi. Dintr-o dată, deveni mai vorbăreț și toată ziua cicălea creanga interpret:

-Și zi așa, Creangă, vor să facă un drum! întorcea el pe o parte și pe alta frunzucile zimțate pe margini. Și vor să înceapă tăierile la toamnă, zici, repeta el a nu știu a câta oară vestea cea rea.

-Da, bădie, chiar de la toamnă! Și vor începe cu noi că le stăm în drum și suntem un alun sterp, bădie! îi răspundea Creanga, fără menajamente, că doar se știau de când lumea lor. Împărăteasa cea Mare vrea cale de plimbare, că va aduce pe lume un prunc și trebuie drum pentru rădvanele cu invitați de la botezul Prințului. Creanga îl avea drag pe Alun, dar nu-i putea ierta chiar așa de ușor indiferența și faptul de a o fi ținut mereu departe de graiul oamenilor din timpul culesului. Toată știința omenească o învățase pe apucate și pe furiș. Și ce-i plăcea toată forfota aceea gălăgioasă, s-ar fi vrut om.

-Creangă, tu, draga mea, dar oare dacă nu am fi sterp, ne-ar salva? îi mai spunea el frământând un gând verde mieros. Dacă am face și noi niște alune? Ei, ce-ar mai fi?

-Bădie, ar fi ceva, că ar tăia frasinul de colo, că-i strâmb.Îi răspunse Creanga și acesta fu și consimțământul ei de a se înmulți cu crenguțe noi și alune măcar pe o parte, la vară.

Zis și făcut. Din toată strădania lor, pe partea cu Creanga apărură la vreme puzderie de alune, iar pe partea cealaltă, ieși o mândrețe de crenguță. Acuma bădia Alun se și găndea la ce-o fi trebuit să se alunge așa de unul singur în sihăstrie, când toată ziua le auzea, cu drag, sporovăind pe Creanga și pe Crenguță aflată la primele ei lecții de viață. Ba mai mult, Zâna cea Verde, nașa ei, îi făcu darul ca noaptea să poată lua trup de fată, să vorbească graiul oamenilor și să colinde alunișul cu celelalte făpturi ale crângului, iar la 18 ani, să devină, de va vrea, om în carne și oase. Avea pesemne vreun plan bine ticluit

Anii se scurseră altfel. De-acuma și drumul se lungea frumos și pe la umbra lor, iar trecătorii aduceau cu ei vorbe noi, obiceiuri noi, bucurii și tristeți. Prințul însuși, care crescuse și se făcuse un flăcău de mai mare dragul, venea zilnic pe-acolo pentru a regăsi cărarea spre poiana unde își făcea exercițiile de tras cu arcul. Trecerea Prințului în sus și în jos deveniră momentele din zi cele mai așteptate de Crenguța. Îl privea cu drag și își ciulea urechea să înțeleagă ce își vorbea cu ceilalți însoțitori. Și, cum moștenise de la bătrânul Alun darul țanțoșeniei și al șotiilor, de câte ori trecea Prințul îi înhăța tricornul panașat, trântindu-i-l la pământ, spre hazul tovarășilor de arme și spre necazul Prințului. Așa ceva nu se putea trece cu vederea. Prințul își puse în gând să-i facă de petrecanie Crenguței buclucașe și dădu poruncă tare pădurarului s-o taie și să-i facă din ea un arc nou.

-Du-te degrabă și până-n seară să mântuiești treaba! Te-ai dus?

-Am și venit, Măria-Ta, răspunse pădurarul dornic să-i fie pe plac Prințului.Și pădurarul se și duse la locul știut cu un topor pe măsură, apoi, fără a mai socoti prea mult tăie Crenguța.

Vai și amar pe scoarța Bădiei Alun și pe a bietei Crengi. Sevă lăptoasă și grea lăcrămau la vederea fetei lor dragi frântă de la trunchi. Își îndoiau de durere goasă tulpina până la pământ ca de cea mai grozavă furtună, șuierul vântului cel mai năpraznic nu putea acoperi bocetul lor. Toate Curtile Regale aveau un copil, toate bordeiele aveau un suflet, numai sufletul lor se rupse. Atunci Creanga, cu înmiite puteri blestemă:

-Să n-ai liniste, Prințe, până n-ai să îi dai viața înapoi! Să nu te aline nimic de pe lumea asta, până n-oi avea iubirea ei. Și când vei avea-o, să nu fie a ta!Să simți și tu durerea pe care o simțim noi astăzi. Așa zise Creanga bocindu-și amarnic singura fiică ce-o avusese. Oamenii i-au adus alinarea și știința și tot oamenii îi luară ce avea mai drag.

Simțim că va urma…