[Era un sân semisferic, fără nicio imperfecţiune, atât cât îmi puteam da seama privindu-l de jos în sus şi cu un sfârc ţuguiat, poate puţin prea mult, indicând întotdeauna nordul] Nu-mi spunea nimic, dar parcă voia să-mi gesticuleze. Era conștient de faptul că eu stăteam acolo și îl priveam de jos în sus fără să scot niciun sunet. De fapt, nici nu știu prea bine de ce așteptam să îmi spună ceva, din moment ce singurul lucru pe care voiam să îl știu era în ce direcție s-o apuc. Mi-am continuat drumul, având grijă să mă ridic pe vârfuri la fiecare diferență de nivel pentru a mă asigura că sânul rămâne cuprins între peretele tubulaturii și creștetul capului meu. Semănam cu un jongler de circ într-o repetiție cu mingea fără public sau cu foca Andre 1962. Din fericire, nu aveam simțul ridicolului pentru că mă născusem fără el, așa cum mă născusem și fără alte multe simțuri cum ar fi simțul orientării. M-am simțit întotdeauna ca un om care merge cu spatele fără să am percepția direcției însă, aveam două principii: să mă feresc cât pot de bulevardele aglomerate și să nu merg de două ori prin același loc. Astfel, chiar eu contribuiam la dezorientarea mea și-mi conservam starea de bâjbâială cât puteam de mult. Dacă aș fi fost femeie, nu mi-aș fi ignorat cu siguranță sânul din capul meu și i-aș fi pus o cupă de sutien potrivită, dar eu uitam complet de prezența lui și îmi vedeam de drum ca și când sânul era o prelungire naturală a corpului meu. Nu era cazul să mă îngrijorez din pricina faptului că încă nu scosese niciun cuvânt. Mai aveam mult drum de parcurs și aveam tot timpul să vorbim: eu să îl întreb orice, iar el să nu fie obligat să îmi răspundă la nicio întrebare.
Treptat, pe măsură ce avansam, mi-am dat seama că mersesem în linie dreaptă tot timpul, fără să existe vreo curbă sau vreo intersecție unde să am ocazia să-mi folosesc sânul pentru a afla în ce direcție s-o apuc. Aveam o satisfacție teribilă la gândul că, până acum, nu am fost niciodată pus în situația de a apela la elemente de orientare. Cred cu tărie că în căutarea unor degete răpite (dispărute) nu trebuie să apelăm niciodată la puncte de reper. Sunt foarte periculoase! Fiecare punct de reper este creat din frica oamenilor care stau cu spatele de a se întoarce vreodată cu fața. Să nu credeți că niciunul dintre ei nu s-a întors niciodată cu fața. Ba din contră! Dar este o mișcare foarte periculoasă pentru neinițiați, existând totuși oameni care au curajul să facă asta. Urmările pot fi îngrozitoare, mai ales că există riscul să rămâi așa și atunci ești condamnat la a ști dinainte tot ce se va întâmpla, ce stradă urmează, cum arată oamenii pe lângă care treci în fiecare zi și în general toate riscurile care implică a vedea mai înainte de toate fața lucrurilor și apoi spatele. De aceea, de fiecare dată când există riscul ca oamenii care stau cu spatele să se întoarcă brusc cu fața, se naște un punct de reper suspendat undeva între cele două stări omenești. Am o colecție impresionantă de puncte de reper acasă. Le țin pe bibliotecă alături de etichetele de banane pe care le colecționez din pură curiozitate. Dintre toți cei pe care îi cunosc, cred că eu sunt omul care s-a întors cu fața cel mai des. Mergând în căutarea degetelor răpite (dispărute) sunt continuu întors cu spatele și mă folosesc de cât mai multe punte de reper se pot naște. Ca drept dovadă stă sânul cu sfârcul țuguiat din capul meu.
sfârcblio, frate cu oblio…
ce gânduri oblice ai și tu. sfârcul cu pricina e singur la sân, fără frați fără surori, un sfârculeț făcut din flori.
à propos de ultima-ti fraza, stiai ca îngerii au aripi în loc de sâni?!…
da, puncte de reper si-o punte de liane solide între timp, spatiu si… sâni!
- – -
Cum esti “connaisseur” în materie, sigur ai citit “Tartuffe” de Molière, pentru care raiu’ terestru era între sânii feminini, ce-i inspirau “gânduri vinovate”:
“Couvrez ce sein que je ne saurais voir…
Par de pareils objets, les âmes sont blessées,
Et cela fait venir de coupables pensées.”
mă dezic de tarantelele lui Molière; știi cum se dansează tarantela? cam așa e cu un sân pe creștet.
@George, nu stiu sa dansez tarantela, sper ca… rock e O.K.?
Yves Duteil o cânta, fara vreun sân pe craniu…
un san care indica nordul zic eu ca intotdeauna e un san tanar, nu? pentru ca simte cumva ca e crud dar bietul nu stie a se coace…si-n rest, cu degetele acelea…sunt curios ce ai sa faci cand ai sa le negasesti
este un san nordic care trebuie tinut la rece sa nu se strice, un bun reper pentru amatorii de cruditati. eu sunt curios ce o sa fac cand ma vor gasi ele pe mine. eu fiind de negasit de cele mai multe ori.
Te-ai născut cu simţul încâlcelii…glumesc,aşaşiaşa…cât despre unele repere, câteodată se întâmplă să fie incomplete pentru un drum întreg.
Iar despre “sânul cu sfârcul țuguiat din capul meu”, nu ştiu de ce aş simţi că inversiunea imaginii ar dovedi şi mai tare importanţa ei, dacă m-aş afla – şi cum s-ar fi putut altfel – pe domeniul imaginaţiei, doar că nu aş şti unde m-aş afla precum ajuns, iar asta ar însemna că aş fi acolo unde ar fi cel mai rău; în confuzie. Când îmi e astfel, sunt suspendată între linii cardinale şi mă întreb cum e cu latitudinea căilor de circulaţie în ambele sensuri şi cu hubloul nordului.
Cred că toți ne naștem drepți și ne încâlcim pe parcurs și aici, reperele pe care ni le luăm drept repere, au un rol hotărâtor în stabilirea gradului de încâlceală. Cu cât mai puține repere, cu cât mai marea încâlceala, pentru că reperele înseamnă frică și un om neîncurcat este un om cu frica de el și de ce poate descoperi în el. Și tocmai pentru că intervine frica de a se releva sinele, se nasc și reperele. Să te naști predispus la încâlceală are un sens. Eu mă sfârcuiesc, tu te sfârcuiești, el se sfârcuiește, noi ne sfârcuim, voi vă sfârcuiți, ei ele se sfârcuiesc. Deci direcția nu este una cardinală, ci conjugală.
Eu sunt fiinţă cu simţul încâlcelii şi nu m-am sfiit să o spun în repetate rânduri iar unor sensuri am fost nevoită să le clarific încotrourile desluşitoare cu preţul unei simplificări, acela al renunţării atunci când nu li s-a întâmplat să le “rostesc” în acele reduceri la maxim, ca şi cum le-aş fi izbutit un fel de simplitate dintr-o singură linie. Sau poate din două.
Pingback: Tunelul sindromului carpian |