În căutarea degetelor pierdute

[în continuare de la tribolanii din alte dimensiuni sunt] Ba îmi puneam totuși câteva întrebări: când nu-ţi mai vezi degetele, te îndoieşti de existenţa lor? Dar de existenţa ta? N-am murit de tânăr cu degetele dispărute (răpite), ba chiar lipsa lor mi-a făcut viaţa mai uşoară. În tot acest timp în care am folosit fierbătorul de porţelanuri aproape zilnic, am trăit cu impresia că îmi sunt de prisos toate cele douăzeci de degete pe care le aveam. Fierbătorul făcea totul pentru mine. Îmi fierbeam în fiecare dimineaţă câte două ceşti de ceai şi una de lapte – toate gata băute; trei linguriţe din care extrăgeam doar vârful zahărului, îl amestecam cu salivă şi-l înghiţeam de nevoie pentru că nu sufeream zahărul cu vârf; o duzină de păpuşi pe care le lăsam peste noapte să zâmbească la geam, precum sperietorile din bostănărie. Aveam pe alocuri în braţe gropi diametral opuse în care îmi ţineam fierbătorul: în câte una prin rotaţie săptămânală. De curiozitate, într-o zi l-am pus în cea mai adâncă gaură din bicepsul drept şi l-am scăpat cu totul înăuntru, dar nu i-am auzit ecoul, deşi am aşteptat destul de mult. Aveam impresia că fierbătorul ajunsese deja în sânge şi de acolo se îndrepta rostogolidu-se prin vene spre inimă, care mi se făcuse cât un purice să nu cumva să încapă fierbătorul în ea prin niciun orificiu. Inimile făcute purici au orificiile foarte mici şi nu permit corpurilor străine precum ştergătoarele de parbrize, pompele de desfundat chiuveta sau fierbătoare de porţelanuri să se instaleze înăuntrul lor aşa tam-nisam. Acum, eu ce vină aveam că, dintr-o dată, fierbătorul meu de porţelanuri mi-a spus adio încetând să mai existe ca atare?  Şi nu disting dacă golurile din stomac sunt golurile fierbătorului multiplicate în inerţia rostogolirii lui sau degete lipsă care mi-au  fost răpite atunci când căutam în spatele globului ocular o altă lume care se sacrifică în locul meu.

Am decis să mă aventurez în căutarea degetelor pierdute şi implicit a fierbătorului de porţelanuri. Bineînţeles că simţeam durerea provocată de marginile ascuţite care mă zgâriau de parcă eu eram norii şi ele erau construcţia enormă de sticlă în care locuiam de douăzeci şi cinci de ani. Mi-am îndreptat de multe ori lumina felinarului pe care îl luasem cu mine să mă asigur că nu luasem forma unui nor şi el a unui zgârie; poate că ceea ce gândesc atunci când închid ochii şi continui să caut ceea ce caut se transformă într-o realitate interioară unică în felul ei. Cu cât înaintam, aveam senzaţia că mă scufund prin degetele dispărute demult în corpul meu sau în corpurile-lume. Atunci am trecut prin faţa unui geam şi am văzut aleea pe care vin întotdeauna de la serviciu împreună cu iubita mea. Nu am văzut aleea în întregimea ei, ci doar o porţiune de drum care-mi era familiară. Brusc, mi-am amintit că exact în acel loc pe care îl priveam acum, din interiorul meu sau din interiorul degetelor mele dispărute (răpite) sau din interiorul fiebătorului de porţelanuri care se rostogoleşte prin mine (nu avea nicio importaţă!), iubitei mele i se înfundă de fiecare dată urechile atât de tare încât singurul lucru pe care îl mai aude sunt bătăile inimii câinelui care caută întotdeauna ceva de mâncare în tomberon. Mă întrebă mereu de ce i se înfundă urechile atât de tare şi îi explic de fiecare dată, cu un aer foarte serios, că acolo este o poartă către altă lume fără sunete. Îi place să îi spun asta şi de fiecare dată îmi zâmbeşte semn că este de acord cu mine şi cu lumea mea fără sunete.

În timp ce mă gândeam la toate astea cu privirea aţintită spre fereastra apărută de nicăieri, am simţit un obiect moale lipindu-mi-se de creştet. Era un sân care zbura în derivă pe deasupra mea şi, fiindcă eu am fost probabil primul obstacol în calea sa, se poticnise între capul meu şi partea de sus a tubulaturii prin care mă afundasem în cautarea a nicieunumaiştiuce. Un sân ca toţi sânii, mărimea B2 spre C, atât cât îmi puteam da seama, comparând cu circumferinţa capului meu. Nu avea o cupă de sutien care să-l acopere şi nici o preche care să-l însoţească. Era un sân semisferic, fără nicio imperfecţiune, atât cât îmi puteam da seama privindu-l de jos în sus şi cu un sfârc ţuguiat, poate puţin prea mult, indicând întotdeauna nordul.

___________________
Trebuie să cititești şi Tribolanii din alte dimensiuni sunt