În continuare eram ceva şi
nimeni nu ar putea explica în cuvinte mai numeroase şi somptuoase cum eram pe vremea când locuiam împreună cu familia mea la bulevard. Mama era mai mică decât mine şi o ţineam într-o sticluţă să nu se piardă de noi, iar tata era întotdeauna binedispus şi când nu citea vreo cărţulie primită cadou, pe care o scotea din cine ştie ce plic de supă de-a gata, avea totdeauna de povestit câte ceva interesant. Nu te puteai tocmi să renunţe la ceea ce avea să-ţi spună, dar în final încercam să ajungem la o înţelegere. Îmi scria pe câte o foaie de hârtie primul cuvânt din propoziţie, iar eu trebuia să ghicesc continuarea. Adunasem teancuri de foi nedescifrate încă pe care le depozitam în pod, în ordine, în funcţie de momentele zilei. Mama ne acompania discuţiile cântând tot timpul, motiv pentru care toţi prietenii mei care mă vizitau o confundau cu o sticlă muzicală eco. Era atât de mică încât pentru nimic în lume nu o lăsam să iasă din sticluţă pentru că nu admiteam că ar putea exista o altă mamă mai mică decât a mea, fără sticluţă. Tata sătea cu mama la ureche ore în şir, pe marginea balconului, ascultând la ea un radio străin. Nu-i plăcea să asculte muzică stând tolănit în pat. Pretindea că-i un obicei vulgar şi că muzica trebuie să circule prin corp de jos în sus.
Pentru că ne mutam foarte des şi nu ne luam cu noi niciodată florile de apartament, începusem să le desenez pe pereţi. Nu-mi amintesc ca vreodată să ne fi mutat în altă casă şi să fi lăsat pereţii fără flori. Florile îi plăceau mult mamei, dar uneori mă punea să modific câte-o frunză sau petală pentru că i se părea că o umbresc şi îi dau o stare de anxieate. Am mobilat casa din bulevard aşa cum ne-ar fi plăcut dacă era a noastră, dar o mâncam foarte des pentru că, după un timp, mă plictisea teribil. Anul trecut am deschis geamurile de la sufragerie pentru a permite unui salcâm să crească la noi în casă pentru a doua oară. Prima dată nu-i intraseră toate crengile şi a trebuit să-l tăiem, dar am plantat altul şi a revenit în sufragerie şi din nou ne-am minunat cât de mult semăna încăperea cu un bufet suedez. Toată colecţia de tablouri renascentiste a tatei era agăţată în salcâm, masa, scaunele, uneori chiar şi pe mama o puneam pe una dintre crengi să cânte; asta după ce s-a stricat.
De curând, ne-a vizitat un vecin. L-am poftit înăuntru şi l-am pus pe o măsuţă de colţ să aştepte. Tata mi-a spus că provine dintr-o familie de burghezi şi că ar trebui să îl păstrăm, că nu se ştie la ce ne va folosi. M-a pus să caut un cuţit în sertarele bufetului şi să-l dezansamblez în speranţa că vom găsi piese pentru mama. Am întins o faţă de masă din material de plastic numai pe jumătate de masă şi l-am invitat pe vecinul nostru să rămâna la cină. Am rupt câţiva muguri de salcâm, am presărat sare pe deasupra şi am muşcat din el. Se aşezase în mod deliberat pe locul unde obişnuia să stea tata. La dreapta lui stătea întotdeauna mama, dar acum şedea un bufetul: o vechitură oribilă despre care tata spunea că este fermecător de anacronic şi că îi seamănă. Doar lui îi plăcea. Bufetul era mare, masiv, cu etaje, cu multe sertare şi uşiţe. Îi plăcea să le deschidă, deşi ştia dinainte că nu va găsi în ele nimic interesant. După cină l-am luat pe vecinul burghez de subţiori şi l-am târât într-unul din ele. Încă de pe atunci am ştiut cum este să-ţi ascunzi monştrii în dulap şi să speri că nu vor deschide uşa niciodată când dormi. Pentru că dormeam cu bufetul sub pernă de frică să nu-l pierd. Îi verificam în fiecare dimineaţă conţinutul, la fel cum făcea şi tata, dar de data aceasta mă aşteptam să-l găsesc pe vecin într-o cu totul altă poziţie decât în ziua precedentă. L-am ţinut acolo până a putrezit şi au rămas din el câteva şuruburi şi un arc pe care le înghiţise în război de teamă să nu fie prins de inamici. Cu ele am reparat-o pe mama şi i-am adus din nou zâmbetul pe buze tatei care îşi petrece acum tot mai mult timp ascultând la ea radioul preferat, cocoţat pe balcon.
Salcâmul ne-a invadat întreg apartamentul şi nu mult după asta a trebuit să ne mutăm din nou pentru a-i face mai mult loc să îşi întindă crengile. Ne-am făcut cuiburi în tufele de vâsc care îl năpădiseră de sus până jos şi în felul acesta nu a mai trebuit să desenez din nou flori pe pereţi. Başca faptul că fiecare aveam camera lui şi puteam comunica prin trompe de elefanţi dispuse sub formă de tuburi interconectat între guguloaiele de vâsc. Încă se auzea destul de bine cum cânta mama, deşi uneori suntetul era bruiat de păsări, paraziţi, răcoare, praf, cuiburi de ciori; am frecat-o să iasă din sticlă.
_______________________________________________________
Nu vei înţelege această istorisire dacă citeşti şi
Totul devine perfect inexplicabil, atunci
Bine ai poposit, domnule! Acum cred că totul nu se explică și nici nu se desplică. Este chiar un altceva ce și-a făcut loc în istorisire. Dar nu am înțeles cum și chiar dacă am înțeles, tot nu îmi explic cum își poate face ceva un loc pe lângă altceva?! Dar mă bucur că dumneavoastră domnule vedeți totul într-un ansamblu perfect.
Ca orice cititoare de ireal , privesc si admir aparitia unei erori de design vestimentar.
Anais, Irealul se citește? E ca și cum ai citi tristețea sau bucuria în ochii cuiva sau e pur și simplu ceva palpabil pe care îl ții în mână în autobuz și cu cealaltă te ții de vecinul tău-sardină care și-a prins haina între uși și așteaptă următoarea stație să se elibereze???
Incadrez scrierile voastre in ireal ,fantastic, plasmuit. Gasesc sensuri de o ambiguitate inepuizabila. Intentia mea a fost aceea de a da un raspuns care sa se apropie oarecum de situatia expusa. Ceea ce ati scris nu poate fi cu usurinta comentat . Fiecare fraza isi pastreaza o enigmatica autonomie, de aici si greutatea gasirii unui raspuns / comentariu pe masura. Putem sa dirijam semnificatia cuvintelor si spre sensurile reale despre care vorbiti : de a citi tristetea sau bucuria in ochii cuiva … dar eu nu am gasit nimic palpabil in scrierea voastra/ta … am gasit o femeie care se zbate in permanenta sa sparga sticluta – clepsidra in care a fost prinsa, pentru a se integra in timpul real. p.s. imi cer scuze – doar atat am putut sa inteleg.
Anais, dar sperăm să nu crezi că te certa cineva că ai văzut ce era în sticluță. Se mai întâmplă uneori să o las deschisă și să iasă din ea tot felul de chestii fără să frec nimic în prealabil. E ca într-o mie și una de nopți în sens invers. Noi începem de la 1001 și nici măcar nu știm să numărăm descrescător. Nu există comentarii pe măsură, pentru că nu s-au inventat instrumente de măsurat comentarii, mai ales că nu se știe ce unitate de măsură să folosim. Eu m-am gândit odat să folosesc diverse unități, dar lumea mă privea ciudat când le spuneam că următorul meu comentariu va avea aproximativ 67,5 kg și 1 metru lungime. Ești un excelent dirijor!
îmi place aşa mult această poveste. ce bine că stau şi eu în ea umpic, ca vizoru-n uşă, clipind-clăpând. e ca o vizită din care nu-ţi mai vine să pleci.
Aha oro, deci tu ești vecinul! Sănuîțimaiplecesăvii de te-am recunoscut din prima! Zii și tu ce amnezic am putut ajunge de când m-am mutat în copac.
demult ma batea gandul sa iti spun ca esti altceva japonez. acum nu numai ca mi-ai confirmat teribila banuiala, dar m-ai derutat intr-atat incat banuiesc ca esti altceva pur si simplu. iar mama inchisa in sticluta nu poate fi intamplatoare, ea va iesi la un moment dat si va inchide in acea sticluta toata lumea. iar noi nu vom putea face nimic decat s-o ademenim cu alcool amniotic.
Mă gândeam că într-un fel sau altul mă vei privi, dar nu știam dacă o vei face din sticlă sau din afara ei. Oricum e prea târziu: am văzut deja lumi întregi stând în sticle și ne dând doi bani pe ce se întâmplă afară. Teribilul din bănuiala ta se traduce prin faptul că sunt îngrozit de datoria de a fi altceva și de a lăsa traiul ăsta pentru cel din tuga de vâsc. Sper să se inventeze scripeți să mă puteți coborî de acolo de fiecare dată când veți fi având nevoie de mine. Îți mulțumesc, domnule Echt pentru vizita din copac!
oricum suntem si altceva. nu trebuie decat sa ne abandonam cred eu viziunilor noastre si sa le scuipam si sa le inghitim ca pe niste leacuri deopotriva otravitoare si tamaduitoare. copacul de care vorbesti tu eu il vad crescand catre centrul pamantului acolo unde mortii au roti de lava atasate.
muzica chiar circulă, prin corp, de jos în sus. e minunat când suntem conştienţi de asta
Eu doar ce am devenit mai conștient când mi-am băgat picioarele într-o combină muzicală mai veche.