Japonezii din ziua de azi și geometria statică a unei căni

Toate s-au întâmplat ca atunci când am clarvăzut cum voi găti pateu de ficat din Evul-Mediu, rețetă de la o mamă mai veche de-a mea care scotea flăcări pe gură când se îmbăta. I-am telefonat imediat să văd ce face, dar nu mi-a răspuns pentru că între timp murise supradozată cu gaz lampant. Vestea asta a fost o adevărată tragedie pentru familia mea. Să ne fi văzut atunci pe mine si pe soțul meu: el plângea ca un animal isteric, strigând că umanitarismul din ziua de azi este infam și abject și folosind formule matematice, iar pe mine gătind ficat și repetând alături de el formulele acelea complicate… Eram înfășurată din cap până în picioare într-un celofan să nu-mi miroasă carnea a fum mai puțin burta și sexul, care erau hiperproeminente. Mă gândeam obsedant să-mi nasc prematur copilul-japonez – care nu și-a modificat poziția până acum, preferând să rămână polistaticromatic – într-o ceașcă de ceai de Maracuja pe care, doar ce-o dădusem pe gât înainte s-o sun pe maică-mea proaspăt răposată. La scurt timp după ce am terminat cu ficatul mi-am axfisiat soțul cu una dintre mâneci, pentru a uniformiza situația și mai ales pentru că avea de gând să-mi fure celofanul s-o înhumeze pe soacră-sa. Nimeni nu are dreptul să-mi modifice linia de profil a frumuseții mele afrodisiace, fără să găsească o modalitate interioară de a-mi modifica exteriorul. Nici măcar soțul meu!

Am născut într-o băltoacă, exact când îi petreceam pe amândoi pe ultimul drum. A fost o naștere ușoară, lăsându-mi copilul-japonez să bolborosească puțin în nămol până să îl ridic și să-l arăt întregului alai adunat la procesiune. Am invitat mulți prieteni și colegi de muncă să bocească împreună cu mine și le povesteam pe drum, prin intermediul unei portavoci, cum am fost o mare desfătare pentru ginecologii care mi-au brodat la loc organele genitale să nu mă cunoască mama că mi-am început viața sexuală. Prietenii râdeau de mine și scuipau în cani să-și mai îndulcească ceaiul. Rămăsesem fără miere cubică pentru că albinele ovale le-au mâncat pe cele pătrate, descoperite prea târziu de Jean-Jacques Cousteau. Este adevărat că, altă dată aveam munți de urechi să pot auzi și cum visează câinii la cutare-cutare-cutare frunze din cele două grădini pe care le-am moștenit de la maicămea, dar acum nu puteam distinge nici cea mai mică bârfă din mulțime. Mi-am introdus urechile în două borcane și ascultam câteva babe prietene care mă sfătuiau să-mi abandonez copilul-japonez și să-l arunc în fântână, dar am refuzat din mers pentru că și eu îmi arunc tot acolo oile care-mi mor axfisiate sub fund pentru că le folosesc prea mult pe post de perne postnatale și nu se cuvine o grozăvie așa de mare.

Broderia pe unde ieșise copilul-japonez era la vedere. Nu mai port haine de pe vremea când făceam emisiuni de divertisment la radio. Se vorbea în spate cum că este o nesimțire din partea mea să nu port doliu; că am fost batjocura unei păpuși de porțelan fără cap și coadă; cum că nasc oameni care răscolesc întreaga planetă după o permanentă desfășurare de imagini coerente sau incoerente în care pisicile joacă un rol important în economia mondială; că mama mea a fost un extraterestru împuțit care nu-și plătea intreținerea la timp ș.a.m.d. M-am înfuriat și le-am înfipt unor japonezi veniți să aducă ofrande copilului-japonez câte o furculiță în ochi și au murit două ore mai târziu de frică pentru faptul că trebuie să se întoarcă acasă la ai lor pe care nu-i vor mai privi cu aceeași ochi lunguieți de acum înainte. Părinții noștri mai aveau un elan către procreerea dreaptă, dar japonezii din ziua de azi fac doar gesturi colorate pentru amuzamentul lor pornografic.

Le-am modelat celorlalți, din plastilină, figuri geometrice pe care le-am poziționat la o distanță egală față de ei, astfel încât să ne vadă viitoarea casă în care voi locui eu, soțul meu răposat și japonezul nostru proaspăt născut. Cineva m-a sfătuit să profit de existența unei păduri în mijlocul unui oraș din apropiere, care absoarbe vibrațiile unei iubiri adevărate și să-mi fac o casă într-un arbore secular înalt, de unde pot privi orașul în întregime. După ce mi-am incinerat soțul și mama, le-am amestecat cenușa într-un biberon cu lapte și mi-am hrănit copilul-japonez, care nu mai mâncase de când îl născusem. La scurt timp după asta, mi-am luat copilul-japonez într-o sacoșă și am plecat acasă. Când am ajuns, aveam cutia poștală plină, ba chiar vecinii s-au plâns că poștașul mai introdusese și la ei câteva din scrisorile mele de felicitare pentru că am născut. Le-am adunat pe toate într-un sac și le-am ars, le-am amestecat cenușa într-un biberon de lapte și mi-am hrănit copilul-japonez care nu mai mâncase de la incinerare și apoi am făcut o baie fierbinte împreună. În timp ce mă frecam cu el pe spate, mă gândeam la cum ar fi dacă aș locui într-un copac dintr-o pădure din mijlocul unui oraș din apropiere. Viața noastră ar fi mult mai simplă, ne-am hrăni cu scoarță de copac și ne-am spăla hainele în canalizarea orașului, am alerga de colo-colo în pielea goală fără să fim atenți pe unde trecem strada, mi-aș educa copilul-japonez să vorbească prin telepatie cu animalele ș.a.m.d. Am smuls o foaie de pe marginea căzii, mi-am înmuiat creionul în apa cu spumă și am început să scriu: vând apartament cu șapte camere, fără ferestre, complet utilat și mobilat, preț negociabil. Copilul-japonez îmi sugea un deget și se bălăcea de-a lungul căzii, până când s-a înecat. Am înfipt în el tubul de la un pix prin care a început respire din nou și am continuat să scriu cu ambele mâini: relații la numărul de telefon, rog seriozitate!