Cum s-a terminat concursul?

S-a terminat cu o FATĂ DE ÎMPĂRAT ŞI UN MĂR FERMECAT
de Ana-Maria Grigoraş

Trăia odată,într-un ţinut îndepărtat,undeva la capătul lumii,acolo unde Cerul dă mâna cu Pământul,o familie împărătească ce stăpânea păduri întinse cu ape cristaline,câmpii nemărginite cu holde de aur şi munţi cu creştete de diamant,ce străpungeau întinderea albastră ca o petală de miozot.Împăraţii aveau o fiică,Amaryllis,pe care o iubeau nespus,pentru că era o fecioară atât de frumoasă,de gingaşă,de rafinată,încât şi Soarele strălucea mai puternic atunci când aceasta zâmbea lumii.Dar mai ales,o iubeau pentru că avea un suflet mare,era înţeleaptă şi cumpătată,atât în fapte,cât şi în vorbe.

Amaryllis obişnuia să îşi petreacă cea mai mare parte din zi în grădina împărătească,unde se simţea ocrotită de toate răutăţile din Univers şi împlinită,pentru că părea un adevărat paradis acel loc,unde niciun lucru negativ nu avea cum să pătrundă acolo.Îi plăcea să stea ore în şir sub mărul sădit de tatăl său,pe când acesta era de o vârstă cu ea,şi îşi petrecea atât de mult timp în preajma acelui pom,încât îl considera deja cel mai bun prieten al ei,încă din copilărie.Citea poveşti la umbra lui,împletea coroniţe din flori,le şoptea fluturilor poezii,sau pur şi simplu privea spre cer,cuitreierând cu mintea undeva departe.Primăvara,în adierea domoală a vântului,mărul îi prindea în părul moale flori albe şi parfumate,vara o adăpostea grijuliu de suliţele de foc ale Soarelui,ce îi infloreau în obraji trandafiri roşii ca sângele,toamna florile de măr dădeau naştere unor mere roşii ca bujorii din obrajii ei înfierbântaţi,înmiresmate şi cu miezul dulce,iar iarna mărul se împodobea cu ghirlande de argint pe braţe şi umeri,tot de dragul fetei.

Însă pe fată o păştea un mare necaz,şi,în scurt timp,vraja euforiei avea să se destrame.

Vrăjitoarea din Vest,ce domina Apusul,încolţise în sufletul ei negru o mare invidie pentru Amaryllis,ce creştea din ce în ce mai mult,asemeni unei buruieni.Vrând să piară zâmbetul acela magic de pe chipul fetei,îi blestemă pe părinţii ei,astfel încât,după câţiva ani,aceştia muriră.Pe patul de moarte,tatăl îi încredinţă toate avuţiile fetei şi îi spuse să le conducă după bunul ei plac.La porunca fetei,osemintele părinţilor fură îngropate la poalele mărului.

Amaryllis cobora în fiecare seară în grădină,sub coroana mărului şi îi plângea cu multă îndurerare pe părinţii ei,ca şi cum cineva i-ar fi înfipt un pumnal în adâncul sufletului.Nu mai era copila plină de viaţă de odinioară…acum ochişorii ei nu mai ştiau să fie senini şi veseli,doar vărsau şiroaie de lacrimi amare.Soarele nu mai strălucea la fel de puternic,fluturii nu mai dansau prin văzduh,iar mărul începu să se usuce din pricina tristeţii fetei.

În ultimul an al fructificării acestuia,fata simţea că se prăbuşeşte Cerul peste ea,de tristeţe.Până şi cel mai bun prieten o părăsea acum.În ultimele zile de dinaintea venirii iernii,în măr nu mai rămăsese decât un singur fruct,pipernicit şi care abia se mai putea ţine agăţat de crenguţa din care se născuse.Amaryllis se apropie într-o zi de măr,ca şi cum ar fi fost ultima dată,şi zăbovi aşa ceva vreme.La un moment dat,auzi o voce blândă,ca şi cum mărul i-ar fi vorbit:

-Amaryllis-îi spuse mărul cu glas stins-nu fi tristă.Eu încă sunt aici,în copac,pentru tine.Naşa ta,Vrajitoarea din Est,mi-a spus să îţi vorbesc şi să îţi spun că ea vrea să te duc la ea,să redevii cea care erai odată.A aflat ceea ce ţi s-a întâmplat,din pricina Vrăjitorii din Vest,pe care a reuşit să o învingă.Cu toţii am fost afectaţi de ceea ce s-a întâmplat,dar acum totul a trecut,trecutul nu mai poate fii îndreptat.Eu te iubesc mult,te iubesc de când erai o copilă şi te jucai la poalele copacului acestuia.Amaryllis,acest măr,spuse fructul emoţionat,este un măr vrăjit.Vrăjitoarea din Vest m-a transformat într-un măr,răutatea ei nu avea limite.Dar naşa ta a mai îndulcit vraja: atunci când fata iubită mă va săruta,eu mă voi transforma înapoi în prinţul ce am fost cândva.

Fără să mai stea pe gânduri şi izbucnind în plâns,Amaryllis săruta mărul fermecat,ce se transformă pe dată într-un prinţ voinic şi chipeş ce îţi lua ochii.În clipele următoare,în locul mărului apăru un unicorn alb ca laptele,cu coama în vânt.Prinţul o luă pe fată în braţe,o aşeză pe cal şi porniră amândoi departe de acele ţinuturi,spre naşa fetei,undeva unde nimic nu le va mai umbri fericirea.

______________________________________________________

şi cu o altfel de Eliada

de Domnul Bob (Bogdan Baciu)

Abia trecusem prima clasă a Școlii Nebunilor Poeți
Când doamna învățătoare, atât de exigentă cu versurile scrise de băieți
Dar cu tăcerea fetelor complice și prea-îngăduitoare
Ne-a încolonat descrescător după-înălțime să mergem la plimbare.

Am fost să vizităm o galerie, cea a Șosetei care desenează
Și trebuia să ne alegem un desen, iar pentru el să scriem o compunere, ceva mai lungă de-o frază
Apoi, la clasă, urma să le citim cu glas solemn și intonație potrivită
Cea mai aplaudată de colegi cu un tricou urmând să fie răsplătită.

Eu am privit atent nu doar desenul ilustrând poveștile încântătoare
Ci și direcția din care vârful de cărbune a sosit, precum și pe hârtie a lui apăsare
Poate vă pare fără importanță, dar ascultați-mă căci știu prea bine
Direcția dă tonul, iar apăsarea accentuează, taina poveștilor sublime
Viziunea unui talentat artist așa se descifrează
Trebuie să guști savoarea fiecărui punct pe care fermecatul său creion îl desenează.

Dar fiindcă timpul era scurt și erau mulți colegi cu care trebuia ca pentru premiu să mă bat
Eu am ales spre comentariu un mic desen trecut de ceilalți amatori de artă cumva neobservat.

Totul părea abstract, un zid netencuit, o valijoară
Și cum se lăuda desenatorul, un cerc care întârzia s-apară
Nimeni nu și-a-îndreptat atenția către această tușă de creion
Toți preferau desene suprarealiste cu chipuri fabulă de om.

Eu însă, mă știți doar, v-am spus-o fără să mă laud, sunt pedant
Și am zărit un alt desen ce-l completa pe-acesta greșit considerat ca insignifiant
Ba am ghicit și tâlcul și de aveți răbdare mai jos vi-l povestesc
Dar mai întâi de toate și celălalt desen aș vrea prin câteva cuvinte să vi-l zugrăvesc.

Nu doar o valijoară ci chiar două aproape identic asemănătoare am văzut
Una închisă și dorită de o mână oarbă, cealaltă plină de goală cu fluturi fluturând a lut
Un cap care pentru întreaga lui menire de mâna stângă susținut era pentru eternitate
Fusese condamnat de gânduri slobode la legătură-înlănțuită cu propria lui greutate.

Și-un gât prea scurt împodobit cu papion
Pe-un guler de rubașcă legată-n brâu pe sub o haină oarecare de sezon
Și chiar aici ne întâlnim cu cercul care ne lipsește
Trasat concentric chiar între coapsele diforme ce le găurește.

În el se concentreză trupul acestui gânditor abstract
Ce se resoarbe-n propriul diametru lăsând un zid perfect uscat.

Aici am înțeles de ce stingheră singulară
Pe lângă zidul fără cerc, și-acum uscat, rămâne doar închisa valijoară.

Păi ia gândiți-vă puțin !
Fluturii cei lepădați de propriul sânge și udați cu lacrimi, de unde vin ?
De unde vin și oamenii din cerul gurii
De unde vin și gustul fad, hienele din coapsă și alte metafore ale torturii ?
De ce prin cerc concentric, și e numai unul, care se-încape singur tot în el
Dispare sufletul poveștii, cel fără cap, cu papion și trupul transformat în gel ?

Trebuie desigur să analizăm și tonul și accentul
Pentru înțelegem pe deplin desenul dualist consemnând abstract momentul.

De urmăriți a zidului estetică vedeți o perspectivă terminală
În timp ce individul tras în cerc beneficiază de o tușă preponderent orizontală,
Iar în valiza care îl compune prin cerc în cărămizi de zid
E desenat, ca din greșeală, un x mărunt, timid.

Păi dragii mei aici e tâlcul geometric
Pe care-artistul ni l-a explicat, aș îndrăzni să spun, poetic.
Toți suntem coapse, păcate iscate din cercuri devenind burice
Avem și gânduri care ne apasă în loc să ne ridice
Și frumuseți ce zboară-n roiuri ca de fluturi și respirăm al lor perfid ți colorat parfum
Avem și taine atât de negre că le ascundem în bagaje pe care le abandonăm în drum
Apoi ne desenăm un cerc, concentric chiar cu noi
În care ne compunem, chiar din descompuneri, cărămizi din lut și sânge și puroi
Și ridicăm un zid să ne separe de-acele lăsate-n drum păcate
Într-o valiză a vieții ce ne rușinează, bine încuiate
Doar că în perspectiva terminală
Noi devenim un zid netencuit, iar gândurile noastre se sufocă într-o valiză abandonată, încuiată și din păcate goală !

Acuma sper ca doamna învățătoare
Să-mi dea pentru compunere o notă cât mai mare.
Iar voi prieteni, de v-a plăcut catrenul, nu vreau să mă aplaudați
Dar vreau să faceți clik pe Like și-n felul ăsta pentru mine un șosetat tricou să-mi acordați.