Balerina Portocalină – partea a treia

Stăteam tolănită pe sub un cal și-nvelită cu un motan verde ovipar, pe jumătate castrat și pe cealaltă jumătate încercam să sparg o nucă de cocos cu ciocanul și mă gândeam că noi toți suntem născuți într-o zi pentru a salva planeta într-o noapte. Ma uitam la Mazăre, cașcaval pane și castraveți în oțet – trei motive pentru un conflict violent. Regizorul este un amic de-al meu, care muncește ca zeu într-o țară africană, izolată telefonic de restul lumii, așa că nu am avut cum să-l sun și să-l felicit pentru reușită. I-am format totuși numărul pe disc și mi-a răspuns eco-motanul de la receptorul celălalt. I-am mai zis eu lui cum stă treaba cu pisicile curioase, dar mi-a promis că, pe viitor, va păstra decența. Era ușor piroman și citea romane franțuzești cu sex, crime și sexșicrime furate de la anticariatul de la parter. A fost pus de mai multe ori sub acuzare pentru terorism intelectual. Când se termina o carte sau se plictisea de alta își scotea mereu bricheta din fildeș pe care scria quand j’etais petite, je voulais etre princesse și amenința isterizat în stânga și-n dreapta că dă foc întregului anticariat dacă nu-i găsesc cartea pe care o cerea. Privea orice amănunt printr-o lupă pe care i-am fixat-o de cap cu un șurub cu filet, ca orice felină ce observă și strânge cu cea mai mare grijă obiectele pe care vrea să le pună sub preş, căci speră că îi vor folosi cândva la ceva. Uneori comunic cu motanul verde prin semne obscene și-mi tot fura nuca de cocos s-o clocească în speranța unui urmaș potențat.

Să mai spun că de fiecare dată eram uimită de faptul că n-aud nuca spărgându-se între piciorul meu? Pe celălalt mi l-am tăiat pe front pentru că-l îndesasem în străfundul unei țevi de tun nemțesc, cu o fracțiune de secundă înainte să-mi spulbere tot batalionul de soldaței de plumb. Apoi m-am ascuns în pod de frică să nu mă găsească piciorul lipsă și să vrea să-l cos la loc. Voiam o rană de război autentică, să impună respect și recunoștință celor din jur. M-am îmbogățit de pe urma nenumăratelor procese intentate firmelor de deratizare și dezinsecție ale băilor publice si fântânilor arteziene; mi-am pus o proteză din materiale extrem de prețioase și delicate, potrivite la nuanță cu rozul gingiilor și albul dinților care-mi scot în evidență ochii limpezi și irizați cu toate încrengăturile florei marine stânse în jurul meu. De restul mi-am luat-o pe Polixenia Uroni, o portocală de Galicia perfectă, cu forme puternice și totuși fin desenate, care arată ca niște suporteri în prelungirile unui meci de fotbal. Are o coajă moale și puhavă ca un sân gras, cu ochi verzi și înguști de șopârlă bătrână. Polixenia Uroni bea multă cafea, fumează și filosofează în cafenelele boeme din conducte. E genul de portocală care, cu vârsta începe să pună în amor o maternitate focoasă. Frunza ei era la modă pe vremea charlestonului; arată la fel ca-n portretele de la mitiguri, ca sarea bolovan din ieslea calului meu mut, tunsă acasă, din scurt, fără prea multă vorbă, cu o sticlă de wiskey spartă, neprivindu-se probabil nici în oglindă. În tinerețe era una din portocale ce par crescute ca ciupercile din umezeala străzii imunde și în au întreaga lor înfățișarea o murdărie înnăscută. Una din oamenii-portocali ascunși, care se insert-copy-paste peste tot unde se putea câștiga un ban, se poate ciuguli câte ceva , se poate șterpeli câte vreo zdreanță, azi citrică de film, mâine traficant de suc la dozator și de țestoşi pierduți în cosmos.

Astăzi eu şi portocala mea avem un musafir. Se cuvine să purtăm jachete de șinșila căptuşite cu puf de lebadă; fustă strâmtă din stofă gri care-mi va dezveli portocala fără pudoare; pălăria din fetru ecvin, cu borul ridicat într-o parte, împodobită cu două cuțite de bucătărie pe post de turbină de autoapărare.  Ne pregăteam pentru o ședere comodă în lungile noastre sarcofage ca ale prințeselor din neamul faraonilor.

***

Sub toată această eleganță mondenă, prin linia ce-i modela obrazul, ea avea pentru mine, din cap până în picioare conturul pe care trebuie să-l dea un artist antic creației sale. M-am aplecat instinctiv către ea până la hotarul Polixeniei Uroni, confuz, fără puterea de a mă sustrage acelei mase de obscură mizerie. Parfumul ei îmi zădărnicea încrederea cu care venisem până aici și o priveam acum ca omul care privește pentru ultima dată un lucru pentru care a făcut o lungă călătorie degeaba. Mi se părea că o necesitate patetică stă suspendată deasupra capului meu și că eram deja predispus spre acel gen de nebunie nefirească din care se compune vraja ce precedă o adevărată obsesie.

_______________________________________________________
Citește și
Balerina Portocalină – prima parte
Balerina Portocalină – partea a doua