Femeia din saltea

Într-o dimineață cumplită, pe când îmi turnam lapte în sineala cerului la borcan, al meu pat a început să se veștejească. “Cel mai norul” nu-l mai adăpa prin sistemul de conducte special construite pentru astfel de situații și nimeni nu se gândea să vină să mi-l ude cu o stropitoare de ocazie, poate-mi înflorește alt pat, în pat. Eram dezorientat, terifiat și mă uitam înmărmurit cum patul meu odinioară înfloritor, moare cu fiecare clipă care trecea privindu-l. În disperare, l-am strivit violent între două ziduri de perne pompoase, ca într-o menghină, poate-l resuscitez. N-a funcționat. I-am oblojit grijuliu stinghiile cu cotrențe îmbibate cu salivă și i-am lins surplusul de pe margini. (Mă gândesc să fac salivă tartinabilă pentru paturi în curs de veștejire și s-o păstrez în conserve de scoarță de brad). Tot n-a reacționat, afurisitul! Am smucit salteaua și am ștampilat cu ea pe tavanul alb, lăsând urme de buze rujate intens, în forme și culori diferite. Era o constelație de buze perfect conturate, pe care patul meu avea să o privească, poate își revenea în simțiri. La fel de uscat a rămas. Ba mai mult, plapuma grea, cu penele celei mai colerice rațe, îmi întărea senzația că aceleași sfori care coborau din tavan, îmi legau picioarele de tot restul vieții pe care urma să-l trăiesc alături de patul meu cel muribund. Oare-i setos de mine? Mi-am eliberat porii cu unghiile și i-am lărgit inimaginabil de mult. Am făcut loc sudorii să-mi țâșneașcă pe frunte, ca prin ugerul unei vaci fertile, revărsându-se în torente peste râpele obrajilor deformați de un zâmbet ce-mi remodela complet înfățișarea. Transpirația se pierdea suptă de zidul de perne străpunse de penele ascuțite cu briciul de aceeași rață incredibil de colerică. Nu aveam putere să ridic degetul și să le pun dop sau să întorc din drum puhoaiele de transpirație strălucitoare ce-mi șiroiau pe bărbie. Am observat că din ugerul de pe fruntea mea sorbea și salteaua. Draga de ea! Imaginea asta mă relaxa, într-un fior de sminteală maternă. O priveam cum începuse să se desfoaie și să se înfoaie, să respire și să-și scoată arcurile excitate. Înflorea prin toți câlții, lăsând locul unei găuri care mă absorbea în interiorul ei, încetul cu încetul. În vârtejul provocat, mă despoi de hainele-mi scorțoase, și-mi vâr bucăți din saltea în nădragi, stârnind puzderii de stropi, spintecate de cutele pielii mele.

Ajuns în interiorul saltelei mele, m-a izbit o mireasmă familiară. Mi-am dat seama că nu sunt singur. Mai erau vreo două mâini acolo, părăsite, palide și leșinate la extremități. Erau prevăzute cu două perechi de palme, mânjite până în unghii de un oarecare alb jovial. Un fir vânăt se prelingea până dincolo de încheietură și poate și mai încolo, de-a lungul brațului, pătându-i imacularea. Nu era momentul să șovăiesc. Am întins mâna să mă mânjesc de albul mâinilor împălmuite din salteaua mea împălmuită. Am tresărit și m-am tras înapoi speriat și m-am șters cu două suluri de piele. Când am ridicat privirea, una din mâini îmi era albă și puțin umedă. Era un fel de femeie goală în interiorul saltelei mele. O sevă transparentă și posibil dulce i se revarsa în gură, conservând-o așa goală, fierbinte ca o bucată de carne, bolborosind în sucul propriu. Mi-am lipit obrazul de pântecul ei jilav să o simt. Să simt cuprinsul unei femei de saltea. Mi-am acoperit urechile cu palmele să nu mai aud gemetele patului, să o aud doar pe ea dacă respiră. Trupul i se zbătea într-un ritm sacadat. Vedeam ca, așa cum stăteam, cu mâinile lipite de trupul ei, nu avea, sub piele ciuperci, nici păstai de mazare, pe care femeile din bureții de baie le poartă de obicei în felul acesta. Pentru că păstăile se așează colac, în jurul brâului. Nici păsări prinse pentru curse, nici pui de porumbei furați din vremuri în care salteaua mea era mai șugubeață.

În clipa accea, vrând pare-se, cu tot dinadinsul, să se trezească, trupul prelung al femeii, se zvârcoli, opintindu-se din răsputeri în materialul saltelei, subțiată de atâtea împunsături. Cu o smucitura a capului, o sfâșâie și o zbughi afară. Amorțisem, ținându-mi respirația pentru a nu o speria. O urmăream din interior, prin ruptura din pânză. Găsind picăturile de ploaie de pe podea, femeia se învioră și, cu mișcări line, s-a întors în saltea, alungindu-se în susul pieptului meu, învăluidu-mi gâtul și cuibărindu-și capul în claviculă. Dimpreună cu căptușelile de mușchi ale abdomenului meu, pielea ei avea aspectul unei albii, în care spuma lăptoasă a apei învloburate scobise, zdrelindu-i asperitățile și netezindu-i colțurile trupului. Femeia, ce sorbise puțină vlagă din pânza umedă a resturilor cămășii mele, nu se mai mulțumea cu roua transpirației și-mi căuta saliva buzelor, o sorbea din priviri. Amândoi ne mulasem genunchii unul în corpul celuilalt, încercând să răpunem cu mâinile bariera de piele, care ne oprea mușchii să nu se împletească, alunecos, gâfâind, răcnind copleșitor. Își vârâ degetele prin nările mele și prin găurile din piele lăsate de arcurile care m-au străpuns, dar mâna-i scapă toată înăuntrul meu. O simt cum se hrănește din mine, cum mă siluiește, dar o las să-și aline sulfetul. Mă adulmecă timid și mă pipăie la întâmplare, vrând parcă să-mi înțeleagă corpul, să mi-l măsoare cu palmele, să și-l facă culcuș.

În cautarea unui petic de piele, trăsesem de mânerul clopotului până ce sfoara de cânepă care făcea legătura între pleoapele ei și mâna-mi nerăbdătoare, s-a rupt nu se știe unde. Sleit de atâta somn și zâmbind neuniform, mi-am scos bucata de pânză care-mi acopera gura de praf, aducându-mi aminte că rupsesem sfoara clopotului. Împins de dorința de a repara paguba, am dat buzna în gura-i largă căscată, în cautarea celor două capete ale sforii rupte. În cele din urma le-am găsit. Se jucau în ochii-i verzi, încerând să se înnoade într-o imagine deșucheată. Am ieșit din saltea, singur, spre dimineață. Partea de sus a trupului îmi era toată încordată. Mi-am trosnit de câteva ori spinarea în speranța că mă voi simți mai ușurat. Dar m-am prăvălit pe podea, în spasme dureroase. Am zăcut câteva nopți la căpătâiul patului meu uscat, ascultându-l cum se chinuie amarnic. Mă chinuiam și eu dimpreună cu el, îl lingeam cu ultimele forțe și îi șopteam că are să fie bine. După un timp de agonie, mi-am alungat frica și nu mai trecu mult și m-am încredințat de-a binelea că voi porni încă o dată, fără nicio șovăială, după femeia zânatică din saltea, să o scot de acolo, să o vindec.

M-am întors deci, în desișul saltelei înflorite de umezeală, și, croindu-mi drum încetul cu încetul spre centru, tot ciuleam urechile să o aud unde se zvârcolește. Nu am auzit însă nimic. Bâjbâiam fiecare colț în cautarea ei. Într-un final, i-am găsit trupul. Era înghesuit în margine, acoperit de frunze și buruieni uscate. Cât am putut să-mi dau seama după pipăit, n-avea nicio urmă de umezeală sau de rugină. Mi-am înfipt unghiile adânc în pielea ei și, împinse de zvâcniturile cârcelului, dădură de carne. Ea răbda. Am mângâiat-o cu mâna cealaltă, căutându-i în neștire părul, trăgând-o ușor de șuvițele-i ce-i scăpau pe după urechi. Tremura de nerăbdare să o încalec. Femeia își mușcă violent buzele și începu să se smucească haotic. Gâtul i se arcui, încordându-se tot. O apuc de șolduri și o bag în gură, sub limbă și apăs, încordându-mi mandibula până n-o mai simt cum se zbate. Cu o mână îmi țineam gura închisă și cu alta îmi făceam loc către ieșire. Păream din clipă în clipă că mă prăbușesc sub greutatea ei, dar de fiecare dată îmi înfigeam picioarele în arcuri și goneam spre ieșirea din saltea, aplecat, una cu femeia zâna. Praful se înălța în calea mea ca un rug stins și stoluri de gâște, împrăștiate ca stropii de var prin tot amestecul interior, mă pândeau să mă sfâșie. Fugeam gâfâind și speriat peste podețe, peste stinghii mușcate de carii. Și se părea că-i cea mai aprigă bătălie din câte se mai văzuseră vreodată. Paloșe nevăzute vâjâiau pe la urechile mele, ostași necunoscuți gemeau pe câmpuri, dându-și sufletul sub forma unor stropi de spumă albă, șiroind de sânge. Femeia de sub limba mea izbucni în lacrimi, care-mi inundaseră toată gura. Nu mai contenea din plâns, strângându-și pumnii și mușcându-și până la sânge buzele.

Deodată, în față se întrezărea o lumină purpurie, lăptoasă, care-mi lumină chipul și o amorți pe zână. Am ieșit, zdrelit, murdar, cu aproape toată pielea sfâșiată, zvâcnind de emoție și exaltare. Am căzut în genunchi, prăbușindu-mi capul de podea, fracturându-mi mandibula și eliberând femeia de sub strânsoarea limbii. Zăcea, aproape fără cunoștință, galbenă la față, încât s-o fii tăiat cât de adânc, n-ai fi dat de sânge, și-n mâna ei ca de mort, îmi ținea dinții amestecați cu bucăți de gingie însângerată. Mi-am târâit trupul mursecat lângă femeie și am început s-o mângâi cu ștremeleagul și s-o ung într-o candoare vâscoasă și caldă. Cu timpul, m-am înzdrăvenit și am început sa o curăț și mai bine pe dinafară și pe dinăuntru, s-o hrănesc și să-i potolesc setea, să o iubesc până la adulație. O puneam să repete după mine: “fa-tă, fa-tă, fa-tă” și zâmbeam când se încurca. O amăgeam cu semințe de mac și străbăteam pereții cu ea în fiecare noapte. Trecuseră aproape trei luni și își revenise de-a binelea. Era timpul să o redau saltelei. Venise momentul să-i dau patului meu zâna vindecată și să-l readuc la viață. O ridic pe brațe și o așez între pereții subțiri de scândură și cu un cuțit, crestez pânza saltelei, ușurându-i drumul. O privesc din urmă cum se pierde printre arcurile încolăcite. În clipele acelea, simțeam pe buze și pe frunte fâlfâirea lină a tristeții iubiților ce aveau să vină, dând de mult târcoale acestui pat, vrând să-și împreuneze corpurile, într-un haos carnal. Eu rămân același, măcar că cel de-acum, în carne și oase, încă mai dorm cu tâmpla proptită în scorbura din saltea, cu capul vârât în șuvoiul de melasă sau cu mâna uitată pe fermecătorul tărâm al femeii din saltea.

—————————————————————————————————-
Șoseta îi roagă pe cei nominalizați mai jos să-și verifice saltelele:
DulceDeea,Hazmate,MeetTheSun,Milogul,Mitza,Pis Roz, Domnul PdY,Psipsina,Scânteia,Serafim,Pătrata,Babele Marx,Teo,Luka,Popesciana,Mikaeleon,Belle